Nu mă duc la biserică pentru că sunt o sfântă, ci pentru că în fiecare zi mă simt mai păcătoasă decât în ziua precedentă. Nu stau confortabilă pe scaun cu siguranţa că am un loc de frunte sus în cer, ci stau cu teamă pentru că nesiguranţa mă urmăreşte la fiecare pas. Nu mi-e teamă să plâng dacă simt nevoia să plâng…dar mi-e jenă. Pentru că am constatat că nu merg la o biserică-spital, ci la o biserică-muzeu, plină de statui reci cu ţinute impecabile şi zâmbete false. Prea puţini pacienţi mai vizitează “muzeul”, pentru că majoritatea au început să caute un “spital”.
Ni se predică despre salvare şi despre mântuire, “Dumnezeu îţi iartă păcatele şi îţi uită trecutul, trebuie doar să-ţi ceri iertare”. Şi Dumnezeu te iartă, dar nu te iartă oamenii, ei nu trec aşa usor cu vederea dacă înainte să-L cunoşti pe Isus ţi-ai facut un tatuaj, ai fumat sau ai consumat alcool. Şi atunci te gândeşti: “Dacă nu mă iartă oamenii, cum să mă ierte Dumnezeu care e deasupra tuturor?”
“Distanţa dintre o problemă şi rezolvarea ei este egală cu distanţa dintre genunchi şi podea”
Nu am să caut nici un “spital”, pentru că ştiu că atunci când voi cădea pe genunchi, va veni Medicul la mine!
“When all the world turns into hospitals and jails, I can always count on your love to be my bail” – Mason Jennings – “Hospitals and Jails”
Ce cred oamenii e neimportant. Dumnezeu iarta chiar daca, oamenii uita sa o faca. SI nu, DUmnezeu nu te iarta pentru ca ti-ai facut tatuaj sau ai fumat sau ai baut alcool, El iti iarta pacatele si nu tine cont de ce ai facut inainte chiar daca pacatele tale ar fi atat de multe cat nisipul marii.
Asa ca be happy! Dumnezeu nu e om.